Osteopatie

Osteopatie

Medicul american Dr. Andrew Taylor Still (1828-1917) a pus bazele osteopatiei acum aproximativ 140 de ani. De-a lungul anilor dedicați cercetării a remarcat că omul reacționează ca un întreg în cazul sănătății sau al bolii.

Cunoștințele lui Still despre interdependența dintre sistemele de organe și legile naturii stau la baza dezvoltării întregului sistem de tratament, care este efectuat exclusiv cu mâinile. De aici s-a născut – ca și concept al medicinei alternative – osteopatia.

În anul 1892, Still a înființat “American School of Osteopathy” (Școala Americană de Osteopatie) în Kirksville (Missouri). De atunci, osteopatia se dezvoltă continuu. Astfel, William Garner Sutherland a îmbogățit această metodă de terapeutică cu o gamă largă de valențe noi. După lungi dispute, osteopații americani au obținut recunoașterea legală a meseriei lor și drepturi egale cu medicii alopați.

În anul 1951, John Martin Littlejohn aduce osteopatia în Europa.

În 1951, se înființează, la Paris, Ecole Francaise d‘Osteopathie (Școala Franceză de Osteopatie). În 1965, școala a fost mutată în Anglia unde patru ani mai târziu a primit numele de European School of Osteopathy (ESO), Școala Europeană de Osteopatie. De câțiva ani, osteopatia este recunoscută în Anglia ca și domeniu pentru studiile universitare.

Osteopatul francez Jean Pierre Barral – desemnat de Time Magazine ca aflându-se în top-ul 100 a celor mai reputați cercetători ai secolului 20 – a pus, relativ recent, bazele științifice ale tratării organelor.

Cu toate că în România osteopatia este o modalitate de terapie nouă, se bazează ca și metodă

pe un fundament solid atât istoric cât și științific.

Pentru osteopați, toate sistemele corpului uman există în strânsă legătură unele cu altele. Între aceste sisteme are loc un schimb neîntrerupt de substanțe pentru a menține o stare de sănătate armonioasă și viața însăși. Osteopatia este o artă care conduce organismul spre autoreglare (J. P. Barral).

Înțelegerea relațiilor de schimb din întregul organism reprezintă baza tratamentului osteopat.

Din motive didactice, osteopatia poate fi împărțită și în domenii singulare, care sunt asociate cu diferite părți ale corpului. Multitudinea de tehnici osteopate este adaptată la mulțimea de cauze posibile pentru pierderea mobilității, de la o fractură până la obiceiuri alimentare, stil de viață și factori de stres psihic. Cu toate acestea, osteopatul va lua în considerare în cadrul diagnosticării, înainte de tratament, toate ariile și astfel tot organismul. În cadrul tratamentelor pentru tulburări hormonale sau neurologice, sau a tratamentelor sistemului hemodinamic, neurovegetativ și neurohormonal sunt implicate toate ariile aferente corpului.

Osteopatie parietală

Aceasta cuprinde sistemul locomotor al omului, adică oasele, încheieturile, mușchii, ligamentele și fasciile. Impulsurile țintite ale osteopatului pot corecta limitări în mișcare și pozițiile anormale ale mușchilor, încheieturilor, ligamentelor și fasciilor. Astfel, se va restabili echilibrul static și dinamic al corpului.

Osteopatie viscerală

Aceasta cuprinde organele interne ale omului, și anume stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, vezica urinară, plămânii, inima și așa mai departe împreună cu sistemul circulator, limfatic și nervos și țesuturile conjunctive asociate lor. În osteopatie, se tratează capacitatea de mișcare a organelor, mișcarea ritmică specifică lor și legăturile realizate de fascii și ligamente. Inervarea și vascularizarea, dar și funcționarea fiecărui organ, pot fi normalizate în cazul în care apar perturbări astfel încât să se declanșeze vindecarea.

În acest fel, se pot rezolva tulburări digestive, se pot declanșa procese de dezintoxicare și se pot armoniza perturbări ale metabolismului.

Osteopatie cranio-sacrală

Această arie cuprinde craniul, coloana vertebrală și sistemul nervos. Cu ajutorul osteopatiei cranio-sacrale, pot fi armonizate mișcările fine ale ritmului cranio-sacral care reprezintă un ritm al corpului de sine stătător asemenea bătăilor inimii și respirației.